Suntem un grup de artiști care lucrează din Cluj și nu din Cluj, adesea cu familii sau fără familii.
Chiar dacă nu crezi în magie, pot exista momente în care un copil pare să ajungă ciudățel de aproape de ceva care seamănă cu ea. Complet nonmetafizic și totuși un vector de o complexitate atât de copleșitoare, încât nu poate fi definit, dar în același timp atât de viu, încât este greu să-i cuprinzi atât limitele, cât și felul în care nu este separat de propriile speranțe, plăceri, temeri, vulnerabilități, istorii și puteri. Poate că țânțarul care înțeapă și veverița care zboară pot avea aceeași irizație.
Este posibil ca fragmentarea, multiplicitatea, lipsa unui scop, ambiguitatea și suspendarea să poată crea un mediu deschis în care mai-mult-decâtivitatea să se poată manifesta într-un mod care face să apară posibilități ce altfel ar fi fost de neconceput.
Uneori lucrurile mai ies din categoriile în care le-am pus. O piatră poate fi obiect geologic, material de construcție, urmă a unei vieți dispărute, lucru frumos, obstacol, jucărie sau nimic din toate acestea. Categoriile ne ajută să ne orientăm. Uneori ne și împiedică să vedem.
Copiii sunt oameni care văd alte lucruri decât noi. Uneori încercăm să construim situații în care adulții să poată afla asta.
Nu știm dinainte ce trebuie să se întâmple. Dacă știm deja, situația devine doar o metodă de a executa o idee. Lăsăm loc pentru oameni, locuri, lucruri și întâmplări care să schimbe ceea ce am început.
Unele lucruri merită făcute deși nu duc undeva. Nu orice timp trebuie folosit, orice talent dezvoltat sau orice experiență transformată în ceva util.
Uneori este suficient ca mai mulți oameni să fie atenți la același lucru. Mai ales dacă gândesc diferit.
Deseori nu știm ce rămâne. Poate o întrebare, o imagine, o frică, o idee, o piatră în buzunar sau o poveste spusă seara acasă. Uneori nu rămâne nimic.
Putem să ajungem la concluzii diferite, sau să ratăm o concluzie. Uneori este mai interesant să rămânem pentru o vreme în preajma unei întrebări pe care fiecare o vede altfel.
Apropo, nu trebuie să știi dinainte cum trebuie să te porți aici. Poți să te apropii sau să stai la margine, să întrebi, să te răzgândești, să nu înțelegi, să pleci și să revii. Încercăm să facem loc pentru oameni așa cum sunt, dar și pentru lucruri care nu știu încă ce vor deveni.
Felul nostru, al oamenilor, de a percepe și concepe e nou pe planetă. Dar pământul pe care ne sprijinim e vechi. În multe locuri, piatra de sub pădure e mai veche decât primul fir de iarbă, iar o fosilă mai ciudată decât majoritatea monștrilor inventați.
Oriunde mergem, ne luăm mintea cu noi. O minte modelată de cultură prin ce gândim, dar și structurată pentru moduri înguste de a percepe. Așa ajungem să stăm lângă un copac și să fim, totuși, foarte departe de el. Și de noi, de ceilalți oameni.
Un copil crescut printre unelte învață să întrebe la ce folosesc lucrurile. Un copil crescut în birocrație învață să întrebe care sunt regulile. Dar un copil care crește între oameni ce se deschid către imprevizibil.
Situațiile pe care le construim sunt experimente în care încercăm să ne uităm dincolo de limitele care ne constituie și pe care le luăm de-a gata. Exersăm ceva ce vine înaintea limitelor: uite.
Proiectăm condiții, indiferenți față de rezultate. O situație înseamnă un loc, ceva real, ceva inventat și destulă libertate de mișcare; ce se întâmplă aparține celor care sunt acolo. Suntem atenți la lucruri mărunte: ce au observat oamenii, ce i-a surprins, ce au luat cu ei, ce le povestesc copiii părinților pe drumul spre casă.
Mergem afară în aer liber, dar și în afara rolurilor pe care le aducem de obicei cu noi: consumator, turist, elev sau spectator.
Acesta este un efort comun sau nu e nimic.
Încercăm să eludăm pattern-urile economic-ideologice care se prezintă drept realitate inevitabilă în ziua de azi. Încercăm să vorbim fără marketing despre ce facem, dar suntem realiști și facem compromisuri. Site-ul acesta e unul dintre ele.
Nu ai înțeles nimic?
